Pe 19 aprilie 1989, după o zi obositoare la birou, Trisha Meili alerga ca de obicei în Central Park din New York.

În aceeași seară, într-un colț diferit al parcului, un grup de 32 de copii și adolescenți afro-americani și hispanici speriau trecătorii, scoțând sunete ciudate sau arucând cu pietre, acțiune pe care polițiștii o vor numi în zilele următoare “wilding”.

La vremea respectivă nimeni nu știa ce înseamnă acest wilding, termenul nu mai fusese folosit în poliție până atunci.

Robert Colangelo, șeful polițiștilor din NYPD (Chief of Detectives în engleză) în aprilie 1989 declara că ”They just said, ‘We were going wilding.’ In my mind at this point, it implies that they were going to go raise hell. It’s very difficult to explain. I think they were a group of kids who lived relatively close together, who hung out together, and I think on Wednesday night they said, ‘Let’s raise a little hell, go into the park and assault and harass joggers and bicyclists.'”

În cartea sa The Central Park Five,  scriitoarea Sarah Burns definește termenul wilding ca fiind “street slang for acting crazy, although it didn’t necessarily have violent connotations” și menționează faptul că era de fapt un termen folosit cu mult timp înainte de incidentul din aprilie 1989.

De ce e important acest cuvânt?

La mulți ani distanță de 19 aprilie 1989 numeroase analize vor arăta că acest termen a fost greșit interpretat de poliție, alimentând fricile cetățenilor americani și stereotipurile rasiale, fiind asociat cu ideea de violență și haos, și sfârșind prin a juca un rol cheie în stabilirea verdictelor.

Dar ce s-a întâmplat cu adevărat în Central Park în noaptea de 19 aprilie 2019?

Trisha Meili a fost atacată, violată și lovită atât de violent încât a stat în comă 12 zile. Mai mult decât atât, atunci când și-a revenit, nu și-a putut aminti nimic din noaptea incidentului, neputând practic să identifice agresorul/agresorii.

În același timp, într-o altă parte a parcului, o parte din cei 32 de “school boys” au fost prinși de poliție și aduși la secție pentru acțiunea de “wilding” la care luaseră parte.

O simplă coincidență care avea să schimbe viețile a cinci dintre ei din momentul în care  Linda Farstein – procurorul care ancheta cazul Trishei Meili – a hotărât că adolescenții cu vârste cuprinse între 14 și 16 care au făcut parte din grupul de wilding deveneau suspecți în cazul de lovire și viol.

În urma unor interogatorii abuzive, ținute cu ușile închise, fără avocați sau părinți, bătuți, manipulați, speriați și forțați să își declare vinovăția, Kevin Richardson, 14 ani, Raymond Santana, 14 ani, Antron McCray, 15 ani, Yusef Salaam, 15 ani și Korey Wise, 16 ani vor deveni suspecți și mai apoi condamnați (pedepse cuprinse între 5 și 15 ani) în dosarul care va rămâne cunoscut sub numele de Central Park Five.

_107350027_gettyimages-933098280.jpg
Anton McCray (stânga) și Yusef Salaam (al doilea rând dreapta)

La vremea respectivă, opinia publică a luat foc, iar faptul că cei cinci copii erau de fapt patru afro-americani și un hispanic nu a făcut decât să înrăutățească lucrurile. Oare procesul ar fi decurs la fel dacă cei cinci ar fi fost albi?

Deloc surprinzător astăzi, Donald Trump, om de afaceri important în perioada aceea, a profitat de cazul celor cinci pentru a juca cartea urii, cheltuind astfel 85 000 de dolari pe reclame în ziarele din New York cu scopul a încuraja reinstaurarea pedepsei cu moartea.

“Bring Back The Death Penalty, Bring Back Our Police!” – iată ce titrau ziarele la vremea respectivă.

Pronunțându-se categoric împotriva celor cinci copii acuzați de viol și lovire, Donald Trump declara: “I want to hate these murderers and I always will. I am not looking to psychoanalyse or understand them, I am looking to punish them.”

Într-un interviu acordat postului CNN la vremea respectivă, Donald Trump a spus: “Maybe hate is what we need if we’re gonna get something done.”

Deși acțiunile sale au jucat un rol important în formarea opinei publice, iar cei cinci copii aveau să resimtă efectele urii ani întregi, Donald Trump nu și-a cerut scuze niciodată.

When they see us, mini-seria Netflix, produsă de Ava DuVernay

Pe 19 aprilie 2019, la exact 30 de ani distanță, Netflix posta pe canalul său de Youtube trailerul mini-seriei When they see us, creată și co-scrisă de Ava DuVernay. Deși s-a vorbit și s-a scris mult despre The Central Park Five, Ava DuVernay și-a dorit să spună povestea din perspectiva celor cinci bărbați – în felul în care au simțit ei anii aceia, în felul în care i-au schimbat anii aceia.

Mai mult decât atât, în timpul unui interviu realizat de Oprah, Ava DuVernay spune:

“All of these people on this particular case who need to be held accountable (…) But the real thing that we are all trying to do, all the artists who collaborate with me…our real goal is to be able to say, ‘Go America. Let’s do this. Let’s change this.’ You can’t change what you don’t know, so we came together to show you what you may not know. Now that you know, what will you do? How will you change this? That’s our goal.”

Pe 31 mai 2019 a avut loc premiera mini-seriei When they see us pe Netflix – povestea reală din spatele cazului The Central Park Five când cinci adolescenți cu vârste cuprinse între 14 și 16 ani au fost condamnați pe nedrept pentru o faptă pe care n-au comis-o.

Patru episoade intense pe care le-am urmărit cu noduri în gât și lacrimi pe obraji.

E o poveste dureroasă, care te face să te înfiori în fața gândului că nu e doar un scenariu de film, ci este cu adevărat o poveste adevărată. E o poveste sfâșietoare, brutală, un amestesc de furie, tristețe, frustrare, neputință. În timpul primului episod, sentimentul pe care l-am avut – și eu, și Gabi – a fost de tipul “n-are cum! imposibil! chiar nu are cum!”. Și apoi am văzut că de fapt imposibilul a devenit posibil, că într-un final coșmarul devenise realitate. O realitate prea dură, prea brutală pentru niște copii de 14 și 16 ani.

Mai târziu, Yusef Salaam a declarat că:

“We were all afraid. Our families were afraid. Our loved ones were afraid. For us to walk around as if we had a target on our backs.

“Had this been the 1950s, that sick type of justice that they wanted – somebody from that darker place of society would have most certainly came to our homes, dragged us from our beds and hung us from trees in Central Park.”

M-am uitat la mini-seria When they see us cu noduri în gât și lacrimi pe obraji.

Ne-am uitat la filmul ăsta într-o duminică după-amiază, dar ne-am dat seama după prima secvență că n-avea să fie un film de duminică.

De obicei ne uităm la filme întinși pe canapea, relaxați, de cele mai multe ori eu îmi țin capul pe pieptul lui Gabi și mă uit leneșă cu capul înclinat, alteori stau cu capul pe picioarele lui și picioarele mele pe perete, în jocul ăsta e întotdeauna câte o poziție confortabilă și relaxată, din care aș putea adormi cu ușurință.

De data asta am stat în alertă, în șezut, cu genunchii și mâinile la gură, încordată peste limită. Timp de patru ore nu ne-am ridicat din pat, n-am pus pauză, n-am mâncat și pe alocuri, aproape n-am respirat, ci ne-am uitat îngroziți la felul în care viețile lor și viețile famiilor lor începeau să se schimbe. Dintr-o simplă coincidență. Din încăpățânarea procurorului de caz. Din prejudecăți rasiale. Din revoltă colectivă care uneori izbucnește repede și nu mai țin cont de fapte. Din lipsă de empatie. Din cauza unor jurați care n-au știut cum să fie obiectivi. Care au dat verdictul în funcție de părerile lor, nu bazat pe fapte și dovezi. Din cauza unui sistem care a fost orb, dar nu pentru un proces corect, ci orb în fața evidențelor. Orb din cauza rasismului.

Ava DuVernay, împreună cu echipa din spatele mini-seriei When they see us, ne-au făcut să fim martorii umilințelor, neputinței, entuziasmului, disperării celor cinci copii și famiilor lor.

De-a lungul procesului, i-am văzut agățați de speranță, într-o spirală nebunească de agonie și extaz. Și iar agonie.

Apoi ni i-au arătat în centre de detenție juvenilă și în închisoarea pentru adulți, luptând cu fricile și traumele lor.

După executarea pedepsei ni s-au înfățișat într-o lume care nu le mai aparținea. Tineri în căutarea sensului vieții. Inadaptați, în familii destrămate, cărând povara stigmatului pentru o infracțiune pe care n-o comiseseră.

La final, am reușit să vedem un strop de speranță. Ca atunci când vezi razele soarelui printre copacii bogați ai unei păduri.

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost povestea lui Korey Wise. De altfel, Ava DuVernay și-a dorit să spună povestea celor cinci, dar îndreptând o lumină mai puternică spre povestea lui Korey despre care vă spun doar că nici măcar nu fusese suspect în cazul Trisha Meili, ci venise la secție cu prietenul său, din spirit de camaraderie. În schimb, el a fost cel care a primit cea mai mare pedeapsă și singurul care și-a ispășit sentința într-o închisoare pentru adulți. Lupta sa din închisoare m-a durut până la os.

Omul nepotrivit la locul nepotrivit – în mod ironic și complet stupid, pare cea mai bună descriere pentru drama lui Korey Wise.

Apropo de felul în care opinia publică a dat formă acestui proces și a influențat verdictele și implicit viețile celor cinci copii, mi-am amintit de acest film săptămâna trecută, în tumultul cazului de la Baia de Aramă Mehedinți.

De-a lungul timpului, am încercat să mă străduiesc să nu mai reacționez emoțional, ci să văd mai întâi faptele și părerile celor implicați întrucât mass-media poate foarte ușor să manipuleze aruncând în spațiul public, fără control, informații sensibile care să stimuleze fricile oamenilor.

Există anumite cazuri/subiecte care izbucnesc în presă, prind un val emoțional și reușesc să creeze isterie dincolo de fapte și argumente raționale. Și în toată această agitație se găsesc mereu politicieni, jurnaliști, vedete, influenceri – în definitiv oameni care au acces la un public numeros – să se cațere pe valul ăsta emoțional și fără niciun gram de responsabilitate să influențeze povestea respectivă, făcând uneori mai mult rău decât bine. Nu intru în detalii, dar toți acești oameni care s-au implicat în povestea fetiței adoptate fără să fie părtași la ea, cerând acțiuni în numele copilei, fără să țină cont de fapte, share-uind frenetic fake news-uri, video-uri și fotografii neblurate fără să le pese de răul pe care îl cauzează fetiței pe termen nedefinit și demonizând părinții adoptivi, care până la proba contrarie sunt doar niște români stabiliți de 15-20 de ani în SUA care au vrut doar să facă o faptă bună schimând viața unui copil, s-au gândit ei oare că există posibilitatea ca acțiunile lor să schimbe cursul vieții acestui copil? Pe valul ăsta emoțional și sub presiunea opiniei publice s-a ajuns în punctul în care s-a cerut anularea unei hotărâri judecătorești definitive cu scopul de a anula adopția și a reruta viața acestui copil spre familia asistentei maternale (care a refuzat adopția de două ori). Ori mie mi se pare că acest demers al oamenilor care cred cu atâta tărie că au dreptate, deși până săptămâna trecută habar n-aveau de existența acestui copil și care nici astăzi nu au toate datele poveștii pentru că, nu-i așa, povestea e mereu mai complexă decât ceea ce vedem la televizor, a mers mult prea departe, iar impactul e, în acest moment, imposibil de stabilit.

Cred că e important să ne folosim vocea. Dar mai cred și că e vital să o folosim în mod asumat, informat, responsabil.

Dincolo de paranteza asta despre care cred că e o lecție pentru noi toți să nu ne mai grăbim să punem etichete și să împărțim lumea în buni și răi, mi-ar plăcea să vă mai spun că tot pe Netflix – Oprah Winfrey prezintă: Prin ochii voștri acum – veți găsi și un interviu cu Ava DuVernay, actorii care au interpretat rolurile celor cinci copii/tineri și cei cinci bărbați care chiar au trăit această poveste groaznică despre ce a însemnat pentru ei acest film și care este, în definitiv, mesajul pe care vor să îl transmită lumii.

Veți vedea niște oameni extraordinari, copleșiți de felul în care au trăit cu toții această poveste care bate orice scenariu de film: pe de o parte actorii, emoționați, recunoscători pentru șansa de a arăta lumii povestea celor cinci copii deveniți adulți până la finalul filmului, pe de altă parte The Exonerated Five cum sunt numiți acum, adulții purtând în ei copiii de acum treizeci de ani cu tot cu traumele și visurile sfărâmate. Le veți putea vedea încă traumele pe care nici timpul, nici milioanele de dolari primite ulterior ca despăgubiri nu le-au putut și nu le vor putea șterge niciodată.

Iar suferința vizibilă a lui Korey Wise mi-a rupt încă o dată sufletul.

_107350967_gettyimages-1154944637.jpg
The Exonerated Five la 30 de ani distanță

E o poveste grea, dar care merita să fie spusă și din perspectiva celor care au trăit-o cel mai intens. Îmi pare că a venit în sfârșit ca o eliberare, o eliberare adevărată, după ani de acuzații pe nedrept, priviri pline de ură, durere și visuri sfărâmate.

They deserve this.

Între timp, au trecut 30 de ani, Barack Obama a reușit ceva ce părea imposibil în SUA, rasismul a început să coboare de pe culmile pe care se cocoțase, dar americanii spun că încă mai sunt mulți pași de făcut. Societatea americană e încă fărâmițată din cauza urii față de cei care sunt altfel. Cât de ironic când, de fapt, toată frumusețea Statelor Unite, toată emoția din spatele visului american stă în diversitatea lor.

A fost un timp al sclavilor negri, un timp al evreilor, un timp al țiganilor, un timp al segregării rasiale…pare că a venit un timp al imigranților. Oare când vom învăța din toate greșelile trecutului?

Și nu, ura n-o să fie niciodată răspunsul.

Să vă uitați la filmul ăsta, să vă uitați și să-i dați povestea mai departe. Merită să ajungă la toți oamenii.

Be kind & nice,

Cristina

One thought on “When they see us, mini-seria Netflix care spune povestea adevărată a cinci copii înfrânți de rasism

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.