Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri.

Acum zece ani, într-o dimineață de iulie m-am urcat într-un microbuz spre Iași. Era prima dată când plecam de acasă singură și, inevitabil, căram după mine un bagaj doldora de îngrijorare și frică de necunoscut care îmi făceau inima să se zbată ca o pasăre rănită. Mașina înainta cu rapiditate, lăsând în urmă locurile cunoscute pe care eu însămi îmi doream atât de mult să le pot lăsa în urmă. Câmp după câmp, casă după casă, bloc după bloc, eram ca într-un film care se derula prea repede, fără să am timp să gândesc sau să înțeleg ce mi se întâmplă. Doar stăteam așa și mă uitam absentă pe fereastră cu tâmplele pulsând de durere și un tremur speriat în stomac. Pe vremea aia nu știam că sunt o călătoare care iubește drumul și necunoscutul care vine odată cu el.

În schimb, o singură idee mi se rotea în cap, năucă: this is it, aici începe viața mea nouă.

*

Și chiar a început. Uneori simt că abia aici a început viața mea de fapt. Pentru că aici am cele mai multe amintiri și-n anii ăștia mi s-au întâmplat cele mai multe lucruri. Aici am început să învăț despre mine, despre cine sunt sau încotro mă întrept și tot aici am început să schimb tot ce nu mi-a plăcut niciodată la mine. Mai ales, aici am înțeles, înainte de toate, cine nu vreau să fiu, ce fel de viață nu vreau să trăiesc.

În ultimii zece ani am trecut prin experiența vieții de student fără bani în buzunar, am stat în cămin, am stat în chirie într-o cameră minusculă, am început să lucrez pe bani puțini și am terminat masterul în paralel, am făcut un credit și mi-am cumpărat o casă, am făcut alt credit și am început un business, am scăpat de un credit, am călătorit, mi-am dat demisia și mi-am luat un an sabatic – am luat decizii care au construit viața pe care acum, în sfârșit, o iubesc.

N-a fost easy, dar niciun proiect de construcție a sinelui nu e easy. Mai ales când îl începi târziu.

*

Unii dintre voi știți deja, anul trecut în septembrie mi-am dat demisia și m-am aruncat din nou în necunoscut. Îmi doream de mult timp să fac o schimbare, doar că nu știam în ce direcție și, again, căram după mine un bagaj voluminos cu frică de necunoscut. Diferența era că în bagajul ăsta adunasem și două credite cu rate lunare care nu știau că eu vreau să îmi schimb viața, și facturi, și planuri, și nevoi, și un stil de viață care nu-mi mai permitea să mă întorc în cămin și să trăiesc cu popcorn și apă minerală. Numai că de data asta nu mai eram singură, ci îl aveam pe Gabi care să mă încurajeze și alături de care să fac un plan care să-mi permită să mă bucur de orice decizie aș fi luat. Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că el a văzut mult mai clar câtă nevoie aveam de această schimbare.

O întâmplare stupidă și un e-mail care mi s-a părut prea mult m-au împins spre decizia pe care o construiam în mintea mea de ceva timp, dar care ar mai fi stat măcar doi precum o casă neterminată – frumoasă pe hârtie, dar fără formă în realitate. Simțeam că trăiesc doar în weekend-uri și tânjeam după o oră liberă la prânz, o dimineață târzie, o după-amiază de Netflix, o vacanță în mijlocul săptămânii.

Așa că după ce am terminat ultima zi la birou, am plecat direct spre aeroport: Iași – București – Paris – New York, fără out of office, liberă într-un fel pe care mi-e greu să îl pun în cuvinte. Au urmat niște luni de miere și entuziasm, cu dimineți târzii, după-amiezi în oraș, cărți și călătorii (am descoperit Iordania, Mauritius, Istanbul până la sfârșitul anului), niște luni de incertitudine, angoasă și un sentiment teribil de inutilitate, apoi, în sfârșit, niște luni de liniște și un strop de nerăbdare.

Din afară, să-ți iei un an sabatic pare o chestie super cool, lipsită de orice fel de griji, dar adevărul e că, din afară, mereu vedem lucrurile eronat. Când ieși din rutină, dintr-un program bine construit, în care ți-a plăcut să crezi că ai un rol și un sens pe lume, și te trezești, brusc, că nu mai ai nimic de făcut, sentimentul de inutilitate e copleșitor. Așa că am început să work from home și m-am apucat să scriu articole și să gestionez pagini de facebook și instagram. Avantajele sunt evidente și multiple: lucrez mult mai puțin decât înainte, am mai multă flexibilitate, pot lucra oriunde și oricând, stresul e mai mic. Ce încă mă fascinează, chiar dacă a trecut aproape un an de când mi-am dat demisia, e faptul că pot să ies la o limonadă în mijlocul zilei fără să cer voie nimănui. De fapt, pot să fac orice fără să cer voie nimănui.

P.S. Nu vă entuziasmați prea tare, există și o grămadă de dezavantaje. Poate chiar o să scriu un articol despre ele.

Între momentele astea care au fost ca un rollercoaster emoțional, am avut foarte mult timp să mă gândesc la mine, la ce vreau să fac pe viitor și astfel am luat o decizie neașteptată.

*

Am studiat la un liceu super bun, prin urmare am dat de un mediu orientat spre performanță, cu elevi și profesori foarte buni. Sau cel puțin most of them.

S-a rupt norocul la științe sociale, unde domnul profesor cu care am studiat pe durata celor patru ani de liceu (logică, psihologie, economie, filosofie) ori nu prea mai avea chef de predat, ori așa credea el, sincer, că se face școală, n-aș avea de unde să știu. Dar avea chichițele lui și toane care uneori erau în avantajul nostru, alteori nu prea. Prin urmare, așa cum mi s-a întâmplat toată viața mea cu oamenii cu care am interacționat, dacă nu mi-a stârnit respectul, nu mi-a stârnit nici interesul.

În 2009 am vrut să dau bacul la psihologie, dar adevărul era că pe lângă faptul că era o materie de-a zecea pe care la vremea ei o frunzărisem doar pentru note, mă apucasem și târziu de ideea asta, adică prin aprilie, cu două-trei luni înainte de examen. Și de ce să mint, alesesem psihologia pentru că, pur și simplu, fugeam de sport la ultima probă, iar în anii de liceu cochetasem cu ideea de a da la psiho după bac. Am avut noroc că prin mai a trebuit să refacem fișele de înscriere și, în ultimul moment, așa cum e toată viața mea pe fugă, am schimbat ultima probă: mă hotărâsem să dau la geografie, mi-am luat scutire medicală vreo lună și am învățat tot ce trebuia să știu, după ce tot anul frunzărisem testele alea pe motiv că eu dau la psihologie. Profa mea a aflat acest lucru după ce m-a găsit pe lista cu cei care au dat examenul la geografie cu 9,70, greșisem un calcul la densitatea populației și rezervele de bauxită din Apuseni.

Așa mi-a ieșit din cap psihologia și, după bac, m-am înscris la Științe politice pentru că-mi plăcea istoria și m-am gândit că o să fie super interesant. Și a fost.

După facultate, m-am prins că nu-i pont cu științele politice, că n-o să intru în politică și că nici om de administrația locală nu-s. Așa că toată lumea îmi spunea să dau la psiho că uite ce bine lucrez cu oamenii, ce abordare faină am și ce bine m-aș pricepe. Am dat la FEAA, master în managementul resurselor umane, mi s-a părut pretty close, dar adevărul era că habar n-aveam ce voiam să fac cu viața mea. Anyway, lipsa banilor e mereu un imbold bun.

Apoi m-am angajat în recrutare, de unde am tot țopăit în domeniul resurselor umane și comunicării timp de 6 ani: recrutare, social media, comunicare, HR. M-am închis în rutina zilnică și nu mi-am mai permis să mă uit în urmă. Să mă caut, să merg mai adânc și să aflu ce îmi doresc să fac, ce mă pasionează, ce mă fascinează, ce îmi ține flacăra vie.

*

În iulie 2019 umblam după diplome și adeverințe pentru înscrierea la facultate și mă gândeam că, pe lângă faptul că e incredibil că am luat o astfel de decizie, nu arăt cu mult diferit de Cristina, cea de acum zece ani. În schimb, cei zece ani și-au pus amprenta puternic pe felul în care mă simt, pe ce-mi doresc, pe cum vreau să arate viața mea de acum încolo.

Am luat cu mare dificultate decizia de a mă întoarce la școală pentru a face ceea ce cred că va deveni sensul meu în viață: psihologie. Nu știu ce aș fi făcut diferit acum zece ani. Nici cum ar fi fost dacă aveam un profesor care ar fi cultivat interesul meu pentru psihologie. Nici dacă m-ar fi consiliat cineva, dacă m-ar fi ajutat cineva să îmi văd potențialul și să-mi găsesc direcția. Ăsta îmi pare oricum unul din marile eșecuri ale învățământului românesc.

Anyway, lucrurile se văd altfel cu mintea, experiențele și resursele de acum. Așa că nu mă învinovățesc. De fapt, nu învinovățesc pe nimeni.

În schimb, am decis să încep un nou drum. De data asta nu e o nouă viață căci cea pe care o am acum îmi place dincolo de cuvinte. Doar un nou drum, lung și dificil, la capătul căruia sper să găsesc certitudinea că am luat o decizie bună.

M-am înscris la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, specializarea Psihologie, învățământ la zi. Va urma un master în Psihologie clinică, pregătire cu un psiholog, examene și la un moment dat o diplomă de psiholog cu drept de liberă practică. Pentru că îmi place să fac lucrurile the hard way, așa cum trebuie, înainte de a mă numi specialist. Pentru că nu vreau să fiu niciodată o impostoare.

Mi-e frică și încă nu-s sigură că asta e cea mai bună decizie. Dar am ales să înfrunt frica și să urmez instinctul. Ca să fiu sigură că n-o să îmi pară rău mai târziu.

Drumul meu spre a deveni psihoterapeut va începe oficial în octombrie și va fi lung cât o zi de post. Între timp, dacă aveți articole de scris și pagini de facebook & instagram de administrat, rămân disponibilă. After all, ele îmi vor plăti taxele și facturile :D.

Ah, și dacă tânjiți după ceva, faceți-vă curaj și give it a try. S-ar putea să fie de o mie de ori mai puțin scary decât v-ați imaginat. Pentru că, nu-i așa, “everything you ever wanted is on the other side of the fear.”

Cristina

 

 

4 thoughts on “10 years challenge sau cum de m-am înscris din nou la facultate

  1. Toti avem nevoie de psiholog insa doar putini ne dam seama de asta. Acelasi fapt in alte cuvinte: „Mai bine sa plingi la psiholog decit sa rizi la psihiatru”…

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.